În copilărie ni se acceptă sau se trece cu vederea peste multe boacăne pentru că suntem copii și nu știm mai bine. În adolescență, boacănele se intensifică în gravitate și, uneori, trebuie să ne asumăm răspunderea pentru faptele noastre, însă tot părinții erau cei care „plăteau oalele sparte” pentru că noi eram încă minori. Însă, odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, părinții ar putea spune că nu mai sunt responsabili de acțiunile noastre. Că de acum încolo trebuie să ne asumăm în întregime responsabilitatea pentru faptele noastre. Și totuși nu o fac. Nu ne lasă singuri. Nu vor să vadă că copilul lor dă greș. Și fac tot posibilul pentru a ne ajuta. Uneori și prea mult ca să putem înțelege ce am greșit, cu adevărat.
Să fie, oare, impulsivitatea vârstei? Oare e bine să o urmăm, să ne asumăm un eventual eșec, doar pentru a face ceea ce ne place, indiferent de repercursiuni, indiferent de cine are de suferit din asta? Apropo de persoanele care suferă. Ne asumăm eventuala suferință proprie. Dar oare ne gândim la celelalte persoane care ar avea de suferit? Este normal să ne gândim la ele când încercăm să ne căutăm scopul în viață? Cât de mult ar trebui să conteze accepțiunile sociale în situații pe care nu mai putem să le acceptăm?
E de înțeles orice răzvrătire împotriva sistemului. E de apreciat orice persoană care încearcă să demonstreze neajunsurile unui sistem. Dar e suficient? Și merită orice sacrificiu?
De ce, ca adulți trecuți de vârsta tinereții precoce, nu mai suntem atât de aspru catalogați în urma unui eșec foarte puternic pentru orice persoană? De ce atunci suntem văzuți ca persoane care au avut curaj, dar au dat greș din pricina sistemului/legislației/condițiilor?
Știu că sunt foarte multe întrebări. Știu că poate sunt greu de urmărit. Dar, chiar aș vrea să încercăm să deschidem o discuție pe această temă, care să ne ajute pe toți, probabil.
Repercusiuni
RăspundețiȘtergere